646x404Este evident că avem nevoie de o reformă sistemică prin care să fie abordate toate aspectele cheie ale educaţiei, dar, în acelaşi timp, este vital ca fiecare persoană care stă în faţa copiilor să cunoască ce înseamnă să faci educaţie şi cum anume aceasta trebuie adaptată la fiecare copil, astfel încât acesta să înveţe şi să se dezvolte, iar viitorul lui să nu fie afectat de ceea ce facem sau nu facem în clasă. De ani buni mă gândesc la modul în care ne educăm copiii în şcoală, la faptul că îi etichetăm în funcţie de rezultatele şi performanţele lor academice scăzute, fără ca noi, cei care ne ocupăm de ei, să ne asumăm responsabilitatea cu privire la calitatea serviciul prestat. În medicină există conceptul de malpraxis, despre care DEX spune că înseamnă „Tratament incorect sau neglijent aplicat de un medic unui pacient, care îi produce acestuia prejudicii de orice natură, în relaţie cu gradul de afectare a capacităţii fizice şi psihice.” Plecând de la această definiţie, nu pot să nu mă întreb cum explicăm ceea ce se întâmplă cu mai bine de 20% dintre elevii din învăţământul obligatoriu care abandonează şcoala, sau cu cei aproape 30% dintre absolvenţii de liceu care nu promovează examenul de bacalaureat. Despre elevii care sunt analfabeţi funcţional, în procent de aproape 40%, plasându-ne pe ultimul loc în Europa, nu cred că mai are sens să ne întrebăm dacă vorbim de malpraxis sau de exemple bună practică… Sunt evidenţe care ne arată că sistemul educaţional românesc se confruntă cu probleme grave în ceea ce priveşte abordarea predării şi învăţării, asumarea responsabilităţii pentru rezultatele elevilor, formarea profesorilor, infrastructura şcolară, curriculumul şi, desigur, lipsa de finanţare a sistemului. Toate acestea conduc la ideea, unanim acceptată, că avem nevoie de schimbări şi de transformarea din temelii a şcolii, a înţelegerii educaţiei şi a rolului profesorului în acest proces. Este evident că avem nevoie de o reformă sistemică prin care să fie abordate toate aspectele cheie ale educaţiei, dar, în acelaşi timp, este vital ca fiecare persoană care stă în faţa copiilor să cunoască ce înseamnă să faci educaţie şi cum anume aceasta trebuie adaptată la fiecare copil, astfel încât acesta să înveţe şi să se dezvolte, iar viitorul lui să nu fie afectat de ceea ce facem sau nu facem în clasă. Ştim cu toţii că în şcoala românească avem copii care, încă din clasele primare, se pierd pentru că, în mare măsură, demersul educaţional abordat nu este cel potrivit. Mă întreb, oare, nu cumva acest lucru se întâmplă şi din cauza faptului că în educaţie nu am definit malpraxisul şi am preferat să aruncăm vina pe copii sau pe părinţii acestora? Oricât de greu ar fi de acceptat, atunci când eşti plătit din bani publici, adică din banii fiecărui părinte din această ţară, şi atunci când ai o profesie care se ocupă de sănătatea intelectuală, emoţională şi socio-comportamentală a copiilor, nu este admis să nu ai definite clar demersurile care se situează în zona malpraxisului. Dicţionarul limbii române ne spune că orice tratament incorect aplicat unui pacient înseamnă malpraxis. Oare, nu la fel ar trebui să fie considerat orice demers educaţional incorect aplicat unui copil? Cum altfel ar putea fi definite situaţiile în care elevul este agresat emoţional de incapacitatea profesorului de a înţelege că el are o inteligenţă lingvistică şi nu una logico-matematică? Cum altfel decât malpraxis ar putea fi considerată evaluarea elevilor care este asemenea verificării unor produse prin raportarea la aceleaşi standarde, ca şi cum toţi copiii ar avea înclinaţii, posibilităţi intelectuale sau aspiraţii similare pentru viaţă? Spaţiile nesigure în care învaţă mulţi dintre copii şi care reprezintă adevărate pericole pentru siguranţa şi securitatea lor intră în aceeaşi categorie a malpraxisului în educaţie. La fel este şi lipsa de orientare şcolară şi consiliere în ceea ce priveşte alegerea traseului educaţional pe care elevul îl va urma. Copiii ajung în şcoli pentru care nu au niciun fel de aptitudini, doar pentru că un calculator îi aruncă acolo, indiferent dacă au promovat sau nu un examen fără sens, plasat în perioada învăţământului obligatoriu. Pot fi rezultatele elevilor noştri, la evaluări şi examene, considerate exemple de bună practică sau sunt evidenţe clare ale malpraxisului? Răspunsul, sunt convinsă, îl ştim cu toţii, doar că foarte puţini dintre noi suntem dispuşi să recunoaştem şi să ne asumăm acest malpraxis… Este mult mai comod, nu-i aşa, sa ne ascundem de o realitate crudă clamând minciuni frumoase, precum calitatea sistemului educaţional românesc văzută prin prisma celor 0,003% copii olimpici! La fel ca în medicină, unde tratamentul administrat unui pacient trebuie să amelioreze sau să vindece suferinţa, şi în educaţie, demersurile pedagogice aplicate elevilor trebuie să conducă la corectarea şi remedierea deficienţelor cognitive şi emoţionale ale acestora, la prevenirea comportamentelor necorespunzătoare şi a oricăror derapaje de formare şi dezvoltare a copiilor. Malpraxisul în educaţie nu ucide pe loc, dar, pe termen lung, are efecte asemănătoare unui genocid!

prof. Liliana Romaniuc, project manager

Cum explicăm malpraxisul în/din educaţie?

Leave a Reply